De m'a iubit, de-a fost o rătăcire,
eu nu mă'ntreb. Și n'oi ști niciodată.
De unde poate mintea să străbată
neînțeleasa gândului urzire?
De unde știe marea zbuciumată
de ce-i trimite-al zilei dulce mir
atâta foc, atâta strălucire?
Ea știe doar' să cânte, să se zbată.
Și eu atâta știu: Că mi-a fost dragă,
de umbra ei cucernic m-am legat
norocul meu, viața mea întreagă.
Și nu mă'ntreb dac'a putut vreodată
atâta foc și chin să înțeleagă.
Și eu atâta văd: Că m'a uitat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează