N-a fost de când lumea dar pare de-atunci;
a fost condamnată, a fost arestată,
râdeau că ar fi o grămadă de stânci
au tras cu tractoare de ea să o scoată.
Ce poate-nsemna decât drumul în sus?
Sfârșit nu-și găsește și milă nu știe,
Coloana e omul cel fără apus
și duh pe-un înalt parapet de sicrie.
La marginea firii punând temelii,
la ora când cerul întreg e-o cunună
în vorba „a fi” ea, coloana, e-un „i”,
punctată de soare, punctată de lună.
Priviți-ne-n ea dacă vreți să ne știți,
poporul acesta Coloană arată,
mereu zbuciumați, totdeauna uniți
și n-avem de gând să murim niciodată.
Trudind totdeauna cinstit și modest,
lăsăm infinitul distanțelor astre,
dar, câteodată, în semn de protest,
îi facem în țară, cu mâinile noastre.
Și ca să se știe că suntem și noi,
că nu stăm aici, pe pământ, cu chirie,
în pauza dintre-nfloriri și altoi
ieșim la vreun munte și-l facem vecie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează