De ziua numelui, în dar,
primise roze Anișoara...
le-a strâns frumos într-un pahar,
dar rozele muriră seara...
Le cercetează tremurând,
nedumerită, mititica,
De ce s-au stins așa curând?
Nu le făcuse doar nimica...
Și gândul ei nevinovat
se-ntunecă de-atâta jale
când vede cum s-a spulberat
podoaba mândrelor petale...
Acum, cu drag, le-adună iar.
O, de-ar putea, le-ar da ființă!
Dar izbucnește-n plâns amar
văzând că e cu neputință...
Sărman copil neștiutor
ce plângi sărmana ta comoară,
asemeni rozelor ce mor,
tot ce ni-e drag e dat să moară...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează