Eram bărbatul care-n singurătăţi petrece,
ca vulturul pleşuv pitit în stânca rece.
Nesuferind câmpia fugeam de cei de jos,
băteam din aripi iute spre muntele sticlos,
și peste creste ninse făcând ocoluri rare
granitul mohorât îl apucam în gheare;
să scriu pe cer elipse eu mă credeam ales,
pe sus scoteam un ţipăt de nimeni înţeles.
Când coama-mi străluci la tâmple sideral,
mă coborâi în vale ca un Virgil pe cal
cu lira într-o mână, cu hăţurile-ntr-alta,
unde foşneşte grâul sau aşchii scoate dalta,
strânsei în spume frâul, făcui la oameni semn
cum să arunce coasa, cum să cioplească-n lemn.
Cântam. Dar prea departe de ei şedeam în şa,
din gura mea un murmur nedesluşit ieşea.
Descălecai. Le-am zis: - În obşte mă prenumăr,
lăsați-mi buşteanul să-l ţin şi eu pe umăr,
din moară să scot sacii, albit tot de făină,
să trag cu voi din baltă de peşte plasa plină.
Veghea-voi turma noastră-n ocolul de nuiele,
cu plumb şi cu mistrie urca-mă-voi pe schele.
Frăţeşte mi-au strâns mâna: - Tovarăş fii cu noi,
un fluier simplu taie-ţi şi fă-ne cânturi noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează