Cânt ca privighetorile oarbe.
Nu știu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe.
Atât de sus ne-nălțăm câteodată...
sufletu-mi arde de-o flacără înfricoșată.
Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,
așa arde sufletul meu.
Cred în zâne, în sfinți și minuni;
prieteni, nu-mi împletiți cununi.
Cântecul e-n mine ca-n voi tăcerea;
îi bănuiesc uneori puterea,
însă nu știu nimic și mă -nchin smerit
îngerului lângă mine ivit.
Fă-mă să cânt despre oameni și suferinți,
șoptesc cu buzele reci, fierbinți,
despre săraci, despre copii și foame...
și-n mijlocul cereștii mele spaime,
întrezăresc cuvintele de foc,
cu care-ar trebui să creez lumea, s-o pun la loc.
Apoi rămân singură. Nu știu nici eu
de ce mi-a vorbit din stufișul aprins Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează