Bătea la poarta cerului o rază,
bătea sfios și-ncet ca o streină…
târziu, un înger a deschis să vază
și-a stat uimit de palida lumină.
Era o biată rază scăpărată
dintr-un adânc de minte omenească,
ce străbătuse calea-nfricoșată
de la pământ la granița cerească.
Părea atât de tristă și umilă,
dar totuși credincioasă și curată,
că îngerul a tresărit de milă
și-a prins-o blând de mâna tremurată.
Apoi, grăbit a luat-o-n cer cu dânsul
și-a dus-o-n sfânta îngerilor horă;
i-a podidit pe toți, privind-o plânsul
și-au strâns-o-n brațe toți ca pe o soră!
Ea le-a zâmbit ștergându-le plânsoarea
și s-a rugat apoi de ei fierbinte
s-o-nfățoșeze bunului Părinte
ca să primească binecuvântarea;
“Stăpâne veșnic, dătător de viață,
din ce-ntuneric mă-nălțai la Tine.
Din ce prăpăstii crâncene de gheață,
din ce vârtej de patimi și ruine!
Cât am luptat cu oarba rătăcire,
cu nebunia surdă și păcatul
dar n-am putut să samăn o sclipire
în largul nopții stăpânind de-a latul.
Și-n van am ars un creier, nendurată,
ca pe-o feștila, fără de cruțare,
învinsă, goală, stinsă, spulberată
doar în surghiun găsesc acum scăpare.
Să pot s-ajung la cerurile albastre,
că dintr-o grea cătușă ce mă strânge
am străbătut prin veacuri de dezastre
și-abia trecui oceane-ntregi de sânge!”
Cum sta, smerit în fața strălucirii,
silită ochii sărbezi să și-i plece
sărmana rază - far al omenirii,
părea o umbră lânceda și rece.
“Tu vii aicea singură și-nvinsă?”
grăi cel veșnic, nevăzutul Tată…
“Tu fugi de teamă să nu fii stinsă?
Dar când s-a stins lumin-adevarată?
De te-am trimis în lumile-n vrăjbite
nu te-am chemat, cu pumnii strânși și goi:
ca pe-un mănunchi de raze împletite
eu te-așteptam, s-aduci pe toți la noi!
Dintr-un biet sâmbur’năbușit în fașă,
din scăpararea unei minți senine
să fi crescut o mare uriașă,
să porți pământul însuși pân’la Mine!
Plângând stingheră și tremurătoare,
c-ai fost înfrântă vii să-mi dai de știre?
Nu te primesc săracă și datoare!
Cui ai lăsat bogată moștenire?”
Mergând apoi spre raza-mbărbătată
i-a sărutat obrajii amândoi:
“Copila mea, fii binecuvântată,
ia-ți deci putere și-ntoarce-te-napoi!
Și chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tină
să-l părăsească oștile cerești,
tu să rămâi, căci tu ești doar lumină
și nu trăiești decât când strălucești!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează