Ce făcea ea când a venit lovitura de peste șapte dealuri, albastrul munte, brazda roșie?
Așeza cești? E important.
Era la fereastră ascultând?
În valea aceea țipetele trenului au ecou de suflete
puse-n căngi.
Aceea e valea morții, în ciuda vacilor ghiftuite.
În grădina ei, minciunile își scuturau jilavele
mătăsuri
iar ochii ucigașului alunecau indolent într-o parte,
neputând să se uite la degete, egoistele.
Degetele îndesau o femeie într-un zid.
Un trup într-un furnal, iar fumul se ridica.
Acesta e mirosul anilor arși aici, în bucătărie,
acestea sunt înșelările, înșirate ca pozele de familie,
iar acesta e un bărbat, privește-i zâmbetul,
arma crimei? Nu a murit nimeni.
Nu-i niciun trup în casă.
E mirosul de lac, sunt covoare de pluș.
E lumina soarelui, jucându-și cuțitele,
tâlhar plictisit într-o odaie roșie
unde radioul vorbește singur ca o mătușă bătrână.
S-a-ntâmplat c-o săgeată, s-a-ntâmplat c-un cuțit?
Care otravă a fost?
Care bigudiuri de nervi, convulsorii? A electrocutat?
Acesta e un caz fără trup.
Trupul nu apare deloc.
E un caz de evaporare.
Mai întâi gura, absența ei constantă
în anul al doilea. Nu se mai sătura
și drept pedeapsă, a fost spânzurată ca un fruct maroniu
să se-ncrețească, să se usuce.
Au urmat sânii.
Ăștia au fost mai tari, două pietre albe.
Laptele a ieșit galben, apoi albastru și dulce ca apa.
Buzele n-au lipsit, au venit doi copii,
dar li se vedeau oasele, iar luna a zâmbit.
Urmează lemnele uscate, porțile,
brazdele materne și brune, întregul domeniu.
Watson, suntem în al nouălea cer.
Nu e decât luna, îmbălsămată în fosfor.
Nu e decât cioara-ntr-un pom. Scrie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează