Şi-mi vine să plâng şi să strig,
putem liniştiţi înopta,
ducându-mi la frunte o mână,
tăcerea ne este deplină.
Se face teribil de frig,
și noaptea aceasta e grea,
în literatura română
că ni s-a mai stins o lumină.
Şi, vai, incapabil am fost,
spre ceruri neutre mai strig:
s-ajung, într-o seară, la tine,
dați moartea, daţi moartea afară!
În ultimul tău adăpost,
e noapte, e umed, e frig,
să-ţi dau bună seara, Marine.
În cărţi, în lumină şi-n ţară.
Şi totul era sub control
deodată, vedem îngroziţi
și veşti, parcă, totuşi, mai bune,
cuvinte şi vieţi suprapuse.
Uitasem că, singur în rol,
ai scris şi o carte „Tuşiţi”,
doar moartea nu ni se supune.
Te-ai stins, începând cu o tuse.
Şi, iată, aud că te-ai dus,
în piept, simt o stare de rău
răpus, pân’la urmă, de boală,
și ochii îmi ard pentru tine.
Tu, tragicul nostru surâs,
și singur e sufletul tău,
cu opera ta genială.
Pe-un fir de păianjen, Marine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează