Mâinile mamei sunt singure, lungi, prăfuite,
ca două poteci.
Pe spinarea albă a palmelor moi, obosite
se-ntinde ușor, ruginie,
desfrunzirea, tristețea pistruilor.
Mama e-n aer, pretutindeni, ca o toamnă străvezie
prin care treci
cu pașii grei,
cu privirile goale.
Abia deslușite răscruci, între căi fumurii, ireale,
sunt toate încheieturile ei,
umerii triști, coborâșul lin al genunchilor.
Seri îngropate adânc în acre, întunecoase bucătării. Lente
prăbușiri fără larmă,
ca o mână în somn, care cade. Ferestrele mute.
Vânăt și mut își arată cerul gurii o cratiță.
Pe ziduri, tingiri licăresc, moarte, spânzurate luni de aramă.
De-afară nimic. Lungile umbre. Măcinatele glasuri
râș,râș,
se fărâmă în tine.
Pe sub tainice, întortocheate ganguri de mese, de scaune
se-apropie târâș
un copil pământiu, friguros, flămând de tine, greoi, ca o
cârtiță.
El crește. Se-nalță. Fierbinte. Uscat. Cu ochi lunecoși,
ciudați, străini ca și graiul.
Și tu apui. De departe auzi: „Gâtule, frig. Pot să pun mâna?
Gâtule cald, gât moale de mamă.”
Urechile tale pâlpâie slab, ca două flăcări albăstrui,
scăzute. Din odaie nimeni nu cheamă.
Mai ești aici. Pielița gâtului pâlpâie. Mâinile tale se mișcă -
albe, diafane ca mucegaiul,
și nimeni nu vine.
(Versuri din volumul “Țara fetelor”, 1937)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează