„(...) ...A doua tulburătoare întâmplare ce mi-a umplut sufletul de un fior aproape mistic s-a petrecut în vara lui 80 sub fereastra lui Marin Preda de la „Cartea Românească”. Veneam din Cișmigiu cu Nichita la doar o lună de la îngroparea lui Marin Preda, când ne-am aflat în fața unui incredibil spectacol: sub fereastra știută (acum cu jaluzele trase) era legat un... cal! Un cal în inima Bucureștilor rumegându-și bizarul nutreț (frunze și flori, aduse de nu se știe cine) și bătând asfaltul cu nedumerire, când cu o potcoavă,cînd, ritmat, cu alta. Un biet cal cu oasele cu evidență desenate sub pielea roasă de munci umile, un cal deprins cu povara și biciul și clătinând (imagine veche) uscatul cap de vioară al capului mândru în așteptarea unui stăpân absent. Ce căuta el acolo n-aveam cum pricepe. De ce stătea sub fereastra iubitorului de gloabe ce până de curând putea fi văzut străbătând încăperea și așezându-se la biroul plin de dosare și cărți. Părea un duh venit din Bărăgan spre a culege umbra risipită în lutul marii cetăți a omului firav și trist, totdeauna împovărat de griji nemărturisite și totdeauna clipind defensiv sub ochelarii cu enorm de groase lentile. Un om necunoscut, în ciuda a două cărți marcat - autobiografice, muncitor neliniștit (fără stare, zic țăranii) a unui ogor literar cu fruntarii pierdute în mit, iubitor de tăcere și singurătate și totuși veșnic căutându-le apropierea puținelor ființe cu care izbutea să comunice. Ce căuta calul în cruce de zi văratică acolo, sub zidurile casei boierești cu plafoane încă fisurate de cutremure, ca sub o troiță cu jgheab de apă din Siliștea- Gumești? Cal necăjit - jucărie de copil sărac - nesemănând cu bidiviul poveștii, hrănit cu tăvi de jeratic. Un mesaj venit din fumul cu bună mireasmă al unei vechimi ce-i conferă țăranului un loc statornic în toate mitologiile câte s-au imaginat.
Întâmplarea - pentru mine fantastică- capătă proiecții simbolice și calul de sub fereastra lui Dom Preda mi-a părut înhămat la un car plin cu cărți scrise și nescrise (bibliotecă de lut și de grâu).
(....) Vor trece ani ai scânteietoarei sale glorii, vor trece poate veacuri și în megalopolisul ce trebuie că vor fi Bucureștii, cu silueta abrupt răsfrântă în granituri și metaluri, va trece veșnic un cal. Caii nu vor lipsi nicicând dintre mașinăriile cetății.
Unul dintre ei va fi priponit sub fereastra cu geamul prefăcut în vitrai de respirația geniului. I se vor azvârli la picioare vrejuri de flori (hrană firească a cailor cred citadini) și de luciul potcoavelor lui se va lumina, sub lespezi, pământul. Pământul compus din mineralele toate, Dar și din oasele poeților...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează