O!
Voi, spini, singurii din tinutul acesta salbatec al copilariei
mele in care bisericile au umbrele negre si pustii; voi singuri din
Dobrogea cea plina de vulturi, de berze si de cucuta; m-ati intovarasit in crucea pe care pasii mei au calcat-o peste tarile indepartate
Serpi incremeniti cu capetele spre cer straja pamantului acesta,
cu fruntile taiate dintr-un ametist,
pastrand parca in dintii vostri ascutiti petece violete din
hlamida unui episcop de la
Roma, fugarit de pe tarmurile pustii ale
Dobrogei in umbra unui
Crist ce nu s-a putut salaslui; ati impodobit cu o ramura inspicata si rasunatoare ca bronzurile
mormintelor, camarile prin care vietuiam, subt ploile galbene, ale nordului.
Si zi si noapte imi aminteati acolo, unde oamenii mor fara frica, uitand sa-si mai aduca aminte
de moarte, de un batran bland si alb, ca un beduin prin satele mosoroite
ale tatarilor, purtand pentru bolnavii lui, cari dogoreau de friguri ca zidurile
de lut incinse, misterioase pastile, cu un miros amar, cunoscute de misionari.
Si-l vedeam astfel pe tata, si apostol si vraci
discipol al unei stiinte complicate,
tragand cu mainile insangerate din trupul inebunit al unei mame:
o fiinta, - care ca si mine odinioara
suna cand cadea pe pamantul uscat al
Dobrogei,
ca un ban platit de vecinicie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează