Mâhnirile se lasă pe sufletul meu iar
ca negura de toamnă pe câmpul solitar.
Grăbit s-adună stoluri și pleacă undeva.
Mă doare vara stinsă și amintirea ta.
Fără folos tăria înnourată plânge,
încheagă asfințitul băltoaca lui de sânge
și ca o zdreanță udă pe lume cade seara
prin ceață munții gârbovi abia-și mai duc povara...
La ce bordei cu geamuri aprinse-n beznă roșii
voi bate când a ploaie se vor porni cocoșii?
Mi-i dor să stau la masă sub lampa cu petrol,
s-ascult cum plânge ploaia cu glasul ei domol,
Să răsfoiesc alene o carte și să-mi pară
odaia țărănească prin fumul de țigară
visatul cuib de calde și blande fericiri -
pornește lin vioara tristeții-n amintiri.
Școlarule, ții minte? Caietul de latină
era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspină
și înflorea departe un dulce pui de om.
Dar alții scuturară copt rodul scump din pom.
Pe urmă alte unde s-au scurs pe matca vremii.
Am poposit odată la marginea poemii
și am intrat în casă și n-am vrut să mai plec.
Din vinul poeziei beam până la înec.
Dar nu știu cum azi vinul a devenit sălciu.
Sătul de mine însumi un altul vreau sa fiu.
De-aceea poate astăzi când negura se lasă
mă podidește dorul să am si eu o casă. -
Un pic de bucurie cu alții în comun,
cui lucruri ne’nsemnate și gingășii să-i spun -
ci fără margini ceața pe câmpul ud se-ntinde
și nici un geam în beznă lumina nu-și aprinde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează