Dragostea-i destin străvechi
cu cireşe la urechi,
ne iubeşte dulce-amar,
n-are vreme de cântar.
Iubita mea, din toate câte-au fost
și câte vor mai fi de-acum sub soare,
te-am învăţat amarnic pe de rost
tu, cea dintâi şi ultima-ntâmplare.
Eu nu ştiu dacă am avut noroc,
iubirea noastră-i fără de regie,
dar zilnic noi avem același loc
în trenul ce-a pornit spre veşnicie.
Eu nu ştiu dacă-i bine sau e rău,
dar, de-am trăi în veacuri separate,
aș cere să mă nasc în veacul tău,
căci fără tine, viaţa nu se poate!
Şi când visez în noapte, uneori,
că te răpeşte o străină zare,
îți jur pe toate sfintele ninsori,
pedeapsă ca aceasta nu-i mai mare!
Iubita mea, cândva, într-adevăr
într-un târziu neliniştit de vară
vom fi ca două jumătăţi de măr,
uitate pe o bancă, într-o gară.
Şi chiar de-ar fi să vină cineva
să le lipească simplu înc-o dată,
întregul măr din nou va lumina,
căci n-am trişat iubirea niciodată!
Pictură de Meyar von Bremen
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează