Nu-ți amăgi viața cu versuri, domnișoară!
Nu te-azvârli pe-oceanul himerei, fără drum,
speranța aninând-o la vânturi de parfum!...
Viața nu-i popasul în splendida grădină
în care totul cântă, visează și suspină
sub sărutări de stele și murmuri de fântâni -
cum o descrie pana poeților români!...
O, nu! Viața-i luptă fățișă, vitejească,
în care cel destoinic va ști să biruiască
privind-o ca pe-un dușman sălbatic, ca pe-o fiară
ce trebuie’ mblânzită... altminteri te doboară!
Viața nu-i tristețe - dantelă de iluzii
și visuri, - cum o cântă curtezanii muzei,
viața-i sănătate, rodire, energie,
e umbră și lumină - senin și vijelie!
Nu-ți otrăvi gândirea cu visuri - n’ aștepta!
Nu cere fericirii mai mult cât poate da,
și’n noapte, nu trimite speranța înainte:
neguțători de vorbe, ei văd ce nu există
și-ți fură bucuria pentru- o baladă tristă...
...poeții sunt ca regii goniți - fără tron:
himera lor e versul, metafora - blazon.
Li-i sufletul enigmă, iar gândul li-i, copilo,
misterios ca gestul Venerei dela Millo...
o clipă li-i iubirea, furată pe vecii,
și când tu... amintirea i-o porți mai dulce’n gând,
ei nu știu cum ar face să plece mai curând;
căci obosiți de scopul ajuns - vor infinitul,
și-abia de’ ncep un cântec, îi îngrozesc sfârșitul...
ei vor să oglindească tot într-un strop de rouă,
vor lacrimi noi de-apururi, vor inspirare nouă,
căci dacă suferința îi poate îmbărbăta -
belșugul îi degustă și nu mai pot cânta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează