Adeseori, La Adormirea Serii, sufletul ei primea
faţă de munţi o uşurare, cu toate că ziua de azi
era dură şi cea de mâine necunoscută.
Dar, când se-ntuneca bine şi mâna preotului
se ridica peste grădina mică a morţilor.
Ea Singură, Dreaptă, cu prea puţinele fiinţe familiare
ale nopţii- în adierea rozmarinului şi funinginea
de la coşuri- la marginea mării veghea.
Într-adevăr frumoasă!
Vorbe abia şoptite de valuri sau pe jumătate ghicite
într-un foşnet şi altele care seamănă cu
ale morţilor şi se sperie printre chiparoşi
ca nişte zodii ciudate, învârtindu-se în
jurul capului ei magnetic i-l aprindeau.
Și-o limpezime de ne-nchipuit se lăsa,
în adâncul lăuntrului ei,
ca a să se revadă adevărata privelişte.
Acolo unde, alături de fluviu, se luptau cu Îngerul
oamenii negri, arătând în ce chip frumuseţea ce naşte
sau ceeea ce noi, altfel, numim lacrimă
Şi-atât cât ţinea meditaţia ei, simţeai, îşi revărsa
chipul ce strălucea cu amarul din ochi şi cu
pomeţii obrajilor imenşi ca de hetairă
Întinşi până-n extremele puncte ale constelaţiilor
Marelui Câine şi Fecioarei
"Departe de molima oraşului, lângă ea am a visat o
putietate, unde lacrima să n-aibă înţeles
şi unde singura lumină şă vie din văpaia
care-mi mistuie toată fiinţa.
Umăr la umăr amândoi împreună să rezistăm
la povara celor ce vor veni, juraţi în
extrema linişte şi-n domnia astrelor,
Ca şi cum n-aş fi cunoscut, agramatul, că tocmai
acolo în imensa linişte se-aud cele mai oribile zgomote
și că, de când singurătatea din pieptul bărbatului
a devenit nesuferită, a răspândit şi-a semănat stele!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează