Trec pâlcuri de răchită şi stâlpii fug întruna,
pe cer în clarul zilei ne urmăreşte luna,
și trenul deopotrivă la-ntrecere cu ea
aleargă peste câmpuri... Adio, draga mea!
Adio Gândul doarme şu sufletu-mi veghează...
uimit mă uit cum joacă pe mâna mea o rază...
vecinul mă priveşte cu ochii plini de somn,
o muscă întârzie pe fruntea unui domn...
Iubito, simt în urmă-mi cum zările se mută,
cum se destramă-n aer chemarea mea pierdută,
și lacrimile tale pe suflet mi s-abat
ca stropii mari de ploaie pe-un lan de grâu uscat...
În marea de lumină surâde-ntreg pământul.
Un om aleargă-n urmă de parcă-l duce vântul.
Din galbena rotire de lanuri, se desfac
cicoarele albastre şi florile de mac...
O, de-aş putea viaţa să mi-o prefac în floare,
acum ţi-aş arunca-o din goană, la picioare!...
și dacă pentru tine aş vrea să uit că sufăr,
s-arunc în vânt afară scrisorile din cufăr,
Mă sfâşie ca spinii părerile de rău
și-n inimă-mi răsună, adânc, suspinul tău...
iar dacă-ncerc trecutul, cu şiru-i de morminte,
să mi-l rechem zadarnic, - aducerile-aminte.
Mi se topesc în suflet ca stelele-n fântână,
ca fulgii de zăpadă pe care-i prinzi în mână...
mă ntorc şi mă cutremur... Nemesis, taină crudă,
ia-ţi înapoi năframa de calde lacrimi udă.
Tu, care, ne-mblânzită din umbră,. fără glas,
m-ai urmărit pe drumul durerii pas cu pas,
tu care-ntuneci steaua ce-n ochii mei scânteie
și-mi spulberi ale nopţii albastre curcubee,
Întoarce-ţi fruntea rece şi lasă-mă de-acum,
străin pe mine însumi, să merg pe-acelaşi drum
pe care-a mers de veacuri nefericita turmă...
și voi primi c-un zâmbet popasul cel din urmă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează