Am obosit
și-acum stăm lungiți pe căpiţele de fân copt.
Bolta cerului a devenit prea vastă
și-acoperă şi hărţi pe care nu le vedem,
privim prelung,
de pe o coastă, pârâul de frunzişuri negre care curge-n fundul văii.
Poşta mică pe şoseaua albă,
bate-n prafu-n loc.
Dar ajunge până sus şi dincolo de noi,
material ca o salbă,
cu zurgălăii.
În fund,
depărtarea cu nori albi se-mbină,
în aerul molatec încălzit
fierb mărunte ochiuri de lumină.
Lângă noi spre stânga, sau spre dreapta,
și fără orânduială mai departe,
s-au risipit afară din livezi.
Copacii cu coroane prea puternice, -
subt ei e iarba verde şi dulce ca răzoarele -
și cât vezi, toată valea
e acum în mod firesc o carte,
în care-nfierbântat citeşte soarele.
Rar de tot.
Trec pe lângă noi devale.
Pe poteca din fâneţe ţepoase,
țărani cu chip sărac
și talpa piciorului crăpată
ca o coajă aspră de copac.
Privim aiurea, tot mai tăcuţi.
Răscolitor pătrunde-n noi miros de fragi trecuţi
și-aşa cum stai culcată,
rupând între dinţi un fir de iarbă,
ți se văd sănii albi strânşi între coate.
Lumina prinde tot mai mult să fiarbă
ca un motan şi-ascute acele un mărăcine
și nu pricep
de ce te arde soarele mai mult pe tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează