Într-o monastire din trecut rămasă,
în domneasca sală se întinde masă.
Misail prezidă ăst banchet voios
și în timpul mesei zice dureros:
„Ştefan după moarte lăsă moştenire
arcul său şi cupa l-astă monastire.
Cu Cantemireştii leşii au venit
și prădând locaşul, arcul au răpit;
Însă nu răpiră cupa minunată!
Ea trăieşte încă, de mirare! iată!"
El arată cupa... toţi s-au minunat
ea era săpată dintr-un matostat.
Servii varsă-ntr-însa dulce tămâioasă.
Fiecine-nchină pentru o frumoasă.
Când la cel din urmă rândul a venit,
Misail ia cupa şi-astfel a vorbit:
„Unde este timpul cel de vitejie?
Timpul de mari fapte?... vai! N-o să mai vie?
A căzut Moldova, căci orice români
se roşesc la gândul a mai fi stăpâni.
Ei îmbracă manta de înţelepciune;
dar ca să-şi ascunză trista slăbiciune.
Dar înţelepciunea fără-a cuteza,
e ca cutezarea fără-a cugeta.
Când vedem sfioasă patria română,
ne-aducem aminte vorba cea bătrână:
cel ce e mai aproape de mormântul său
la ideea morţii tremură mai rău!
Ştefan nu mai este... însă o să vie
alți Ştefani cu viaţă şi cu bărbăţie:
dacă timpul d-astăzi ne apasă greu,
viitoru este al lui Dumnezeu!
Însă pân' să vie lanţul să ne rupă,
nu va mai bea nimeni din această cupă;
când un suflet mare se va arăta,
hârburile cupei le va aduna."
Zice, aruncă cupa şi o sparge-n trei...
nimeni n-a strâns încă hârburile ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează