E-așa de galbenă și-atâta e de lentă pisica asta, ca femeia mea; când dă din coadă, îi miroase-a mentă și umbletul și ultima ei stea.
Fluidă, ca un cerc în apa serii, îmi spală mâinile și miorlăie prelung de câte ori încerc să o alung din casa asta plină de mizerii.
Adorm sleit, cu ea la căpătâi -dacă mi-i frig îmi suflă pe obraz, șoptește nu știu ce, ca un poem, iar eu o-njur și plâng, că mi-i necaz.
Aduce vrăbii, să mîncăm - și pui, ba câteodată chiar o pâine-ntreagă; hoțește calcă-n casele oricui ne fură luna asta umedă și bleagă.
O plimb cu mine, printre oameni mulți, cari ne privesc, ne-aruncă dracilor și râd, iar noi suntem desculți și dăm cu tifla în morala lor.
Pisica asta noaptea mă deșteaptă când simte că m-afund în eleșteu, îmi linge, ca o iasmă, palma dreaptă și-mi spune că l-a prins pe
Dumnezeu.
E-așa de rătăcită, parcă nu e decât o umbră alungată peste tot, iar când privește-n flacăra gălbuie îmi vine ochii din orbite să mi-i scot.
În zori se uită ca și cum ceva i-ar fi străpuns pupila arămie -o fi nebună ori știu eu, că prea îmi seamănă și prea e zurbagie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează