Lucra Manole meşterul cu trudă
și fără spor la zidul legendar,
că-n faptul nopţii, piatra de sub var
smintea din loc cu tencuiala udă.
Dar n-a mai fost istovul în zadar,
când a zidit cu desnădejde crudă,
în temelii, un om străin, nici rudă,
ci draga lui: trup viu, cu ochi de jar.
S-a-năbuşit năprasnic fericirea,
dar întărită-i schela. Turnuri sfinte
sclipesc urcând în soare mânăstirea.
Asemeni lui, purtând un ins în minte,
poeții îşi ating desăvârşirea
zidind iubirea vieţii în cuvinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează