Voi, ce strecuraţi ţânțarul
și cămila înghiţiţi,
ce-n ochi nu vă vedeţi parul
ș-un pai pe alţii zăriţi,
lingăi de pe la domnie
și ambiţioşi picmei!
Hrăniţi tot din calomnie!
Tartufilor! farisei!
Voi, ce-mi veninaţi exilul,
voi, mai cruzi şi mai barbari
decât cei ce-mi iau căminul,
țara, muma, fraţi, surori;
voi, cu care-n curăţie,
m-am sculat spre a lupta
pentru astă Românie
ce ciocoii o trăda!
Spuneţi, - de aveţi credinţă
cât grăunte de muştar
în ce-aţi jurat, - e fiinţă
care-n ast exil amar;
cu mai multă bărbăţie
ca mine a suferit?
Înfruntat-am cu mândrie
relele ce m-au izbit?
Mi-aţi surprins vro nevoinţă?
Umilitu-m-am la răi?
Şovăit-am în credinţă?
Alergat-am la călăi,
la călăii ţării mele...
la ciocoi? - În ore grele,
când necazurile curg
cu boale, cu sărăcie,
cu soţia suferind,
cu ura, cu calomnia
în umbră-mi în veci grinţând,
Spuneţi! - care se alege? -
Părăsit-am ast stindard?
Mi-am călcat eu a mea lege
ca apostol, sau ca bard?
Dar principuri voi nu cereţi;
voi cătaţi un partizan
la ambiţia ce mergeţi:
calea trasă de satan.
Paris, 1856
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează