Surâzătoare m-ai supus, iubire,
și dulce mâna ta m-a-ncununat...
ai fost aievea tu, dumnezeire,
ori numai te-am visat?
Ce vânt a pustiit cărarea mea
ce pas nebun al soartei?
Ieri, glasul tău ce-aproape răsuna,
iar astăzi ce departe-i!
Ieri, sceptrul regilor ş-al tinereţii
iar azi toiagul bietului proscris!
O! Leonora cer pe veci închis!
Mai dulce decât orice vis al vieţii,
tu n-ai fost vis, tu n-ai fost numai vis:
mi-o spune asprul cântec al furtunei,
ce-acum sub frunte-mi s-a dezlănţuit
mi-o spun, şoptind, şi frunzele cununei
ce cu eternul chin m-a logodit!...
și cât era de limpede izvorul,
cànd a trecut cu setea-i călătorul!
Cum mulţumeam puternicilor zei
că se-ndurară să te ştiu pe tine
și cum mă socoteam în rând cu ei,
când umbra ta trecea pe lângă mine!...
în urma ei, cu dulce-nfiorare
plecam uşor pleoapele-arzătoare,
și ore-ntregi mă îngâna, duioasă,
a visurilor tânără crăiasă:
vedeam privirea ta de suflet plină
ș-a frunţii tale marmură senină,
bogatul păr ce-n unde lucitoare
cădea pe umeri paşii tăi, măreţii:
biruitorul mers al frumuseţii
ce-a răsărit din valuri legendare...
trăiam visând... nădejdea, lângă mine,
îmi presăra cărarea cu lumine...
O stea de-argint, în păru-i lucitor
pe umeri albi, aripi nerăbdătoare:
așa mergea-înfrăţită cu-al meu dor
copila cea etern surâzătoare,
cu braţul alb întins în viitor...
trăiam visând: Acesta e Amorul?
Dar unde-i arcul lui, săgetătorul?
Şi unde-i rana-n veci nevindecată?
Un gând abia pătruns
un glas din cer, ce caută răspuns
în două inimi gemene deodată
o muzică-auzită
în somnul cel mai drag al dimineţii,
și care peste viaţa ta răpită
adie-atât de blând, de lin, alene,
atât de dulce o topeşte toată
în lumi aeriene,
că n-ai mai vrea să te deştepţi vreodată
și tremuri să nu steie cântăreţii,
să nu recazi în frânele vieţii...
Ah, cine i-a gonit? De ce tăcură
atât de fără veste cântătorii?
Când m-am trezit, când ochii mei văzură
nădejdea-n zare se pierdea cu norii.
Rămâi! Rămâi! Dar umbra nu se-ndură...
și-n gândul meu, cu vuiet de vâltoare,
se împletesc dureri şi sărbătoare
tot ce-am visat şi toate câte fură...
și-n veci nu voi putea, din amintire,
să sting strălucitoarea ta icoană,
întâiul fulger, cea dintâi privire,
din care-atunci sorbeam dumnezeire
iar azi durere pentru vechea rană!
Vibra de dulce freamăt tot palatul:
pe feţe râs zglobiu; în ochi - văpaie;
în arcuri salbe de lumini vioaie;
iar crini de-argint şi trandafiri ca para
îmbrățișau coloanele....
Ferrara Sărbătorea mărirea ei de pace.
Deodată parcă nimeni nu respiră.
Şi, din tăcere-adâncă, se desface
un glas de înger, însoţit de liră:
în corzi de-aramă, mâinile vrăjite
aici fugeau, aci se-ngemănau,
iar frunţile pe mână se lăsau
prelung, privighietori îndrăgostite
din sufletele noastre răspundeau....
Urzeam din nou la visuri înmiite,
ce niciodată nu sunt împlinite
și toate cu putinţă ne păreau...
ci tainic ochii tăi mă-nvăluiră:
un negru văl căzu pe lumea toată
din tot ce-a fost n-a mai rămas, deodată,
decât, ca-n fund de zări, doi ochi ş-o liră
și sufletu-mi ce-n ritmul ei respiră.
Icoanele s-alungă-n mintea, mea:
ocrotitori şi albi, deasupra ta,
în dulcele suspin al adierii,
se legănau salcâmii primăverii,
și, clătinându-şi vârfurile-n floare,
în mii şi mii scântei tremurătoare
sfărâmau lumina soarelui de mai
pe crengi, pe flori, pe chipul tău bălai...
pe-a frunţii tale marmură senină
lumini şi umbre se-alungau...
părea că îngerul ascuns în umbra ta,
te mângâie, cu mâna-i de lumină,
Pe păr, pe ochi, pe lângă tâmpla fină...
simții atunci cât de frumoasă eşti,
ș-un val de foc mă-nvălui deodată,
iar inima-mi se strânse, fulgerată
de gândul: Pentru cine înfloreşti?
Tăcut m-apropii... Tu, ca-n vis, mă cerţi:
"de ce aşa târziu şi trist, Torquato?"
și dulce m-ameninţi, zâmbind mă ierţi
și iarăşi fruntea mea ai luminat-o...
........................
Orbire! Cânt nebun de visător
îndrăgostit de propria-i ruină!
Cum a putut o rază de lumină
să tulbure cel mai curat izvor?
Au cine-a spus că zeii sunt senini?
Întreagă ura lor am cunoscut-o!
Orbit de fulgere, reintru lin;
în liniştea ce-o clipă am pierdut-o.
Un joc e tot! Fugara fericire
îmi pare o cerească povestire,
pe care-am auzit-o, lăcrimând,
din graiul dulce-al mamii picurând.
Ci iată! se sfârşeşte blândul mit
povestitorul merge să se culce
luminile se sting Ce cântec dulce
trecu pe drum? Zâmbind, am adormit
cu laurii pe frunte, ca în zori
să mă deştept cu spini în locul lor...
Versuri din Convorbiri literare, februarie 1908
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează