De când m-alese viața drept martor și drept sol,
prinzându-și o scânteie de insul meu de fum,
și-a hotărât din vatra tăcerii să mă scol,
mi-a tras cu tibișirul prin râpi și stânci un drum.
M-am încrezut într-însa supus ca de-o menire,
dar viscolul și vântul drumeacul mi l-au șters,
și m-am simțit mai singur, străin în omenire,
ca o cataoeteasmă, în drum, de univers.
Uitat între pământuri și ceruri, în strâmtoare,
nu mai știam cunoaște nici calea nici solia
și-am doborât cu pumnii și umerii stihia.
Căci căutând odihnă și duhului repaos,
Intram prin constelații și negură în haos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează