Știința, fiică a timpului bătrân,
sub ochii-ți scrutători totul se abate;
smulgi inima poetului din somn,
vultur cu-aripi de grea realitate!
Cum să-i fii dragă? Cum să te reverse,
tu, care lași în marea ei, risipa,
să caute in ceruri giuvaere,
deși-a zburat cu mintea și aripa?
Din ceru-i n-ai chemat-o pe Diana?
și n-ai lăsat triadele de pe valuri
să caute o stea în idealuri?
N-ai aruncat naiadele pe mal,
și elfii din poiene, și pe mine
Din oricare vis, să mă lumine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează