Nu-l mai văzusem dinainte de război
pe flașnetarul foarte-n cinste pe la noi.
Cu toții-n mahala-l credeam defunct și-ades
aminte ne-aduceam de el, cu interes.
Când mai alaltăieri, subit, mi s-a părut
c-aud un timbru de flașnetă cunoscut.
Ciulii urechile, dar ce anacronism!
Nu-nțelegeam acest acces de romantism:
Nu mai era romanță și nici vals străvechi
această melodie ce-mi venea-n urechi.
Cuprins de îndoieli, la poartă-am alergat:
era tot el, cu-aceleași zdrențe îmbrăcat,
Cu-același papagal decolorat de timp
ca și-un drapel plouat în tot acest răstimp.
Pusese jos flașneta și-nvârtea atent
un marș foarte frecvent pe vremea-mi de student.
Deșteaptă-te, române!? Și am zâmbit amar.
O! Scumpul meu, o! Bietul meu serenadar,
Pe ce tărâmuri, prin ce tainic emisfer
ai rătăcit de parc-ai fi căzut din cer?
Cum, n-ai aflat că astăzi toți s-au deșteptat?!
Rotește-ți ochii și privește ce palat
Și-a ridicat băcanul ce stătea-n bordei!
Nu vezi ce plină-i casa de lachei?
La scară nu vezi ce automobil
așteaptă să preumble pe copil?
Curând și doamna va ieși-n balcon,
urmată de o doică și-un cocon.
Va asculta pierdută în extaz,
cu fruntea rezemată de pervaz,
Și-ți va plăti cu-un leu-fără-cusur
planeta ce i-a fost de bun augur...!
Se-oprește brusc din cântec și, netam-nesam,
în vreme ce prietenește-l dăscăleam.
Mă lasă și dispare-ncet-încet,
nemângâiat și grav ca umbra din Hamlet.
Versuri din „Albumuri - Album urban”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează