Era o iarnă cu miros de mere
și-un brad ca o mireasă în papuci
gătit de noi cu stele efemere,
cu valuri de beteală și cu nuci.
Și nu puteam gândi decât de bine
privind printre lumini, ca-ntr-un izvor,
cum picura din ceara de albine
subțire fir de lacrimi pe covor.
Căzuse cerul undeva pe-aproape
și-n strâmta casă, cât un bob de mei,
o noapte furișată prin hârtoape
te îndemna să plângi cu ochii mei.
De câte ori n-aș vrea să mi se pară
că am fi fost acolo doar în vis,
dar prea ne știam trădați pe dinafară
și prea concret în mine te-ai închis.
Așa încât, uitarea nu ajunge
să-ngroape o poveste sub zăpezi
și lama unui cântec ne străpunge,
deși ți-e tot mai frică să mă crezi.
Plutește ca și-atunci un fel de boare
peste ulciorul plin cu lapte crud,
neliniștea începe să coboare
și cum să mai îndur că nu te-aud.
Se sparge gheața nopții de pe urmă
și, ca o haită rea de lupi flămânzi,
abia atinsă amintirea scurmă
prin ochii tăi uimiți și-atât de blânzi.
Pe sub zăpadă încă se mai toarce
o lacrimă din visul irosit
și cât aș vrea să ne putem întoarce
la vechiul cort de fildeș, părăsit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează