E-n mine-o herghelie de armăsari. Sunt unii
mai albi ca spuma-nvoaltă, zvârlită-n vânt de mare,
mai albi decât e coama Licornei legendare;
sunt alţii, fără pată, mai negri ca tăciunii.
Toţi încordaţi aşteaptă şi rânchezând, nebunii,
buceacurule vremii să le despic călare.
M-aştern cu ei câmpiei, dar prăbuşit în zare
mă ridic iar; mai aprig sub nepăsarea lunii
M-arunc stăpân pe altul; mă-ntunec în pustie...
si voi urla năprasnic în liniştea târzie,
când calul cel din urmă va necheza spre stele:
Tovarăşe, cu mine în moarte o să sari,
tu, cel mai fără margini al sufletelor mele!
E-n mine-o herghelie de falnici armăsari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează