Dintre-nșelătoarele amante
mi-a rămas în minte numai una,
încărcată greu cu diamante
și purtând pe frunte - nouă - luna.
Mă-nvelea cu șalul de-ntuneric
și stăteam alăturea tăcuți;
trupul fin i-l cuprindeam eteric:
„Spune, tu, de ce nu mă săruți?”
Ea tăcea și mă-nvelea mai tare,
tăinuit o lacrimă zvânta;
nu-ndrăzneam să-i pun vreo întrebare,
ce durere grea o frământa.
Dar o dată, către zori de ziuă,
când pleca de obicei grăbit,
inima ca un ciocan în piuă
i-a bătut ș-atuncea mi-a vorbit.
„Trebuie să rupem legătura!
Te iubesc așa de mult acum,
că mi-e arsă de-nsetare gura:
un sărut și te vei face scrum!
N-am iubit pe nimeni niciodată,
toți i-am sărutat, pe câți am vrut;
și-au pierit ca floarea scuturată.
Te iubesc, nu pot să te sărut”.
N-a mai fost de-atuncea la-ntâlnire,
dar eu știu că nu mă va uita.
Când s-o stinge marea ei iubire,
O, atuncea mă va săruta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează