La prânz, când sfârâie lacherda
în cratiţă, prin mahala,
ne-am transportat la doamna Gerda,
pe strada Carol Davila.
„Să nu uiţi florile”,-mi spusese
bunică-mea, cu două luni
’nainte de a fi culese
tulipele cu mici cărbuni
în galbenul corolei: mai că
ai fi putut să scrii cu ei
pe-o „carne albă de nemţoaică”,
cum îi zicea Dimov, cu trei
ceasuri ’nainte de a merge
acolo, doamnei Barbilian,
nu cu gând rău, ci spre-a converge
cu Barbu, care, cu un an
’nainte s-o cunoască, faun
şi fante cum era, nu ei,
ci alteia, Helene Braun,
adică tot „unei femei
din Nord”, îi lăudase nurii
într-astfel, nu de vizavi,
ci lângă,-n moalele trăsurii,
precum în Doamna Bovary…
Dar astea, astăzi, par legende;
pe noi, cu-o strângere de mâini,
refuz al unui Küss-die-Hände,
şi-n larma a vreo patru câini
(Ralf? Doppy? Tumbi? Kuti? Burţi?),
ce, altfel ca la Mărţişor,
nu locuiau în fundul curţii,
ci-n casă, – cel mai mărişor
fiindu-i, cred, ştiut lui Barbu,
iar ceilalţi, pare-se, postumi
(acest genealogic arbor
canin mi-e-n ceaţă şi acum);
pe noi, deci, ne-a poftit Frau Gerda
în sfânta sfintelor, – când am
rămas, nedeclinând oferta,
stingher, cu spatele la geam…
Un saturat de semn infoliu
din câte-un raft, aş fi deschis,
cu-auriturile în doliu,
iar pagina, un lagăr scris!
Ci n-aveam cum să mă încumet
fără algebric copyright,
sub ochi cu vioriul umed:
„Lebhaftes ohne Fröhlichkeit”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează