Se lasă un abur de dor peste munți,
se-aude o lină cântare,
pe albe zăpezi trec călugări cărunți
și ochii lor ard de credință sub frunți
la Putna lui Ştefan cel Mare.
Alunec încet peste dalele reci,
mă-nec într-o rugă amară,
dar duhu-i ce nu are moarte în veci,
și nici poticnire prin capete seci,
mă-ntreabă ce este în țară.
Se zbate-ntrebarea pe-arzânde făclii,
mă reazem de cripta-mpărată,
mă reazem cu-o lume de suflete vii,
și spun cu durerea iubirii dintâi
că țara nu e ca odată.
Că zimbru-i gonit din blazonul divin,
și trage prin mirişte carul,
că frații de-o mamă aparte se țin
și sângele lor declarant e străin,
fiindcă e altul hotarul.
Că după ce neamul a fost răzlețit,
și limba o alta se face,
ei bine, dar verbul nu-i chip de robit,
că-atunci împotriva lui Domnu-ai pornit,
că-n verb însuşi spiritul zace.
Spun toate acestea tăcând încordat
și sfinții privesc cu mirare,
și-n astă tăcere, măreț, sacadat,
se-aude prin seară cum clopote bat
la Putna lui Ştefan cel Mare.
Prelung bat, şi aspru, şi tânguitor,
se varsă pe deal şi pe vale
și-aşa ți se pare, prin sunetul lor,
că Ştefan vesteşte: nu moare-un popor,
vândut de mişei pe parale.
Popor ce de veacuri s-a statornicit
pe munții, pe văile-aceste,
de ce a fost dus, ridicat, nimicit
cu nodul la gură şi lațul la gât?
Din simpla pricină că este.
Popor de păstori, de plugari, de naieri
va fi pe aice şi mâine,
că cine-a trecut prin atâtea-ncercări,
de drag pentru țară, găsi-va puteri
să mânce doar apă şi pâine.
Bat clopote tare, de vuie-n Cuvânt
neînduplecata-ntrebare:
Sunt două popoare cu acelaşi cuvânt?
Un singur popor e cu-acelaşi mormânt
la Putna lui Ştefan cel Mare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează