Tatăl meu e marinar
pe-un vapor cât un palat.
Peste-al mărilor hotar,
taie lumea-n lung și-n lat.
Vede țări și vede munți,
da, când vine înapoi,
zice, sărutându-mi fruntea:
– Nicăieri nu-i ca la noi!
Poartă-n buzunar, la piept,
într-un sac de piele brună,
o bucată de pământ
din țărâna cea străbună.
– Ce faci, tată, de ce-l porți
peste mări cu apă rece?…
– Când mi-e tare dor de voi,
îl sărut și doru-mi trece.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează