Jos, pe tărâmul unde cad vorbele ucise
și unde-abia străbate doar gândul dus ca vântul,
azi, cotropit de umbra ce-i svârle-ntreg pământul,
stă raiul amintirii cu porţile deschise.
Grădinile-amintirii se scutură de roade
și pajiştile-amare îngălbenesc de poame;
uitarea îşi trimite arar, când li-este foame,
furnicile ei negre şi viespile-i iscoade.
Miroase pretutindeni a mucegai şi-a miere.
O fructă ciugulită de pasărea durerii
mai spânzură scheletic de vreascul ros al Verii:
din hârca ei sămânţa rânjeşte în tăcere.
Aluneci ici pe cărnuri de fructe-nsângerate
dar nu le vezi din iarba ce le-a cuprins, dospite;
ici calci pe pulpa dulce a poamelor strivite…
și duci pe tălpi mireasmă de amintiri uitate.
Din tot ce-a fost grădina pierdut-acum în zare
plângi crengile uscate ce le-a surpat furtuna.
Şi-n toamna ta săraca, plecând, nu iei nici una
din roadele-amintirii muşcate de uitare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează