O! Corbi siniștri, vă iubesc;
voi, ce pe-al iernii alb lințoliu
cădeți în stoluri ce-ngrozesc
ca niște pete mari de doliu!
În fracurile voastre negre
de ciocli aveți ceva de gală,
și-n croncănitul vostru râde
o ironie triumfală!
Dușmani cetăților banale,
prin vechi ruini v-adăpostiți,
și sub disprețul vostru rece
o lume-ntreagă-nvăluiți.
Dacă vă mușcă foamea, -ntocmai
ca feudalii castelani,
vâ năpustiți pe avuția
muncită-a bieților țărani.
Și negrul vostru e simbolic;
e doliul ce-ndurător
purtați victimelor căzute
sub ciocul vostru hrăpitor.
Chiar Edgar Poe, în cinstea voastră,
a scris balada-ntunecată
al cărei laitmotiv e tristul
și-ngrozitorul: niciodată!
O, corb sinistru, al meu suflet
scârbit de lupte și de jale
e-atras de doliul sarcastic
ce-l poartă aripile tale!
Și-aș vrea pentru-a scăpa de viața
sugrumătoare a cetății
să deviu regele ruinei,
al păcii și-al singurătății.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează