Nu cădea tu steaua mea subțire,
prăpădind mănunchi de raze reci,
căci acolo-n fund de cimitire,
inimile nu mai bat în veci.
Luminezi prin stepe şi prin vremuri,
umplând pacea câmpului, spre zori,
sufetul de friguri mi-l cutremuri
ca strigarea duşilor cocori.
Înălțându-şi creştetul de sfântă
peste culmi şi crânguri şi tăceri,
aud iar cum nu ştiu cine cântă
despre toate câte-au fost mai ieri.
Toamna asta-n aur îmbrăcată,
din aceşti mesteceni fără chip,
după cei ce am iubit odată
plânge-ncet cu frunze pe nisip.
Ştiu, ah ştiu! Curând-curând în seară
și din vina nimănui, mereu,
subt grilaj de schijă funerară
trebui-va ca să zac şi eu...
Se va stinge flacăra din vatră,
inima întoarce-se-va-n praf,
buni prieteni îmi vor pune-o piatră
și-or rima un vesel epitaf.
Dar privind tristeţea şi mormântul,
pentru mine-aş scri, definitiv:
Şi-a iubit el ţara şi pământul,
cum iubeşte crâşma un beţiv.
Traducere de George Lesnea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează