Şedea pescarul tânăr
pe mal de râu, cântând,
și trestii fără număr
se legănau în vânt.
Tăie cu o custură
o trestie din mal
și-o duse-apoi la gură,
suflând ca-ntr-un caval.
Iar trestia-nviată
a prins atunci puteri,
șoptind cu glas de fată
și glas de adieri.
"O, lasă-mă! Dă-mi pace! -
zicea cântând cu-amar -
mă chinui şi nu-mi place,
frumosule pescar.
O fată minunată
am fost, la vremea mea,
de-o maşteră-ncuiată
ca-ntr-o-nchisoare grea.
Mi-am plâns zadarnic soarta
cu lacrime fierbinţi.
doream să vie moartea
să scap de suferinţi.
Feciorul ei de-asemeni,
de vitregă-alintat,
urât era de semeni,
pe fete le-a-nşelat.
Odată-aici pe maluri
într-un amurg m-a dus,
ca să privim la valuri
în purpuriu apus.
El mă dorea cu sete,
dar eu nu l-am iubit,
iar banii ce mi-i dete
în faţă i-am zvârlit.
Cuţitu-atunci scoţându-l
mi l-a-mplântat în piept
și mi-a săpat mormântul
aici, pe malul drept.
O trestie mlădie
crescu pe-al meu mormânt.
E-n ea durerea-mi vie
și sufletu-mi plăpând.
Dă trestia deoparte,
frumosule fecior!
Să plângi nu ştii. N-am parte
să-mi vii în ajutor!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează