Când ninge, sufletul se face
atât de alb încât începe
să lumineze-n întuneric.
Muzica liniştei cuprinde
grijile, frica, întristarea,
în dănţuirea fulguirii.
Din poala zilelor mărunte,
privirea fuge la fereastră
să vadă cum coboară harul
pe pomii goi, pe strada strâmbă,
pe trecătorii fără nume,
redăruind imacularea.
Pe frunte simt mirul zăpezii,
pe cuget - neaua mântuirii,
între noi - calea neatinsă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează