Potecile, bărute de vânt și frunze, aseară,
au strigat către cerul înstelat și tăcut:
peste regrete, peste ani a trecut
neliniștea apelor, crepusculară.
Și umbre de cerbi, și nopți sihastre,
și flori ce visează, și licurici
au fugit în valuri de ceață, pe-aici,
de-au rămas obosite de chemare mâinile noastre.
Toamna e ridicolă și crengile goale.
Solitudinea, odată cu luna pe deal,
suie ca fumul în rotocoale.
Pare că moare cineva, de pildă, un cal.
Singuri din nou, cu mari nostalgii,
ne întoarcem la păcatul moștenit.
Întoarcerea asta de mult ne-a unit
între sapă și copii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează