E noapte, vânt și ploaie.
Mă simt așa de singur,
și gândul mă transportă pribeag în depărtare,
în lumea amintirii - o lume fermecată -
și inima-mi palpită nebună-n disperare.
Ce viață e în urmă! Dar oare am trăit-o?
Și repezi ca vârtejuri icoane adorate
răsar din umbra vremii, mai scumpe, mai frumoase,
și-mi spun cu nerăbdare de multe și uitate:
O casă mică, albă, cu flori pe la ferestre,
în față o grădină și plopi înalți în poartă,
o mamă slabă, blândă și-o fată veșnic tristă.
Azi vântul îmi șoptește: „Copila este moartă".
E frig și ploaia curge întruna, monotonă
mă simt așa de singur, pe când în depărtare
nebun aleargă gândul, aleargă și mă duce,
și inima îmi bate încet, de parcă moare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează