Păpușa care a văzut cerul într'o seară
a închis ochii înspăimântată
și nu i-a mai deschis niciodată.
La tâmple îi ard lumânări mari de ceară.
Pe pleoapa ochiului închis
se lasă umbre de somn și vis
din file de carte au coborât de veghe
feți-frumoși cu haine colorate de hârtie
un miel-desen mătasa rochiei i-o sfâșie
Moartea pe-un cal de lemn a străbatut mii de leghe
prin cimitire cu soldați de plumb eroi
să ducă sufletul păpușii îngerilor înapoi.
Dumnezeu, glumeț ca Moș Crăciun
a ieșit la poarta cerului în clinchet de uși
și a spus - cu zâmbetul lui cel mai bun -
Vestesc, ca să se știe'n alte dăți
că nu e cerul casă de păpuși.
Cerul e-o peșteră mare și rece
din care picură singurătăți
și numai pasul meu prin întuneric
de la’’nceput, încolo și'ncoace va trece...
Versuri din Revista Fundațiilor Regale, 1 aprilie 1938
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează