I
Din soare,
ca pe gura unei amfore prea plină,
răsturnată
de pe-un umăr gingaş de virgină,
dimineața
toarnă din belşug lumină
peste valea toată.
Şi natura-n pripă deşteptată,
parcă poartă pleoape ameţite
de lumina ce-a venit deodată,
peste dealurile adormite.
Jos în vale,
văl subţire se adună
dintr-un praf ce-a cărunţit în noapte,
din tot praful străveziu de lună
ce-a căzut pe grâurile coapte.
Nouraşi de ceaţă străvezie
peste care, alb, seninul cerne:
parcă-nsamnă nişte albe perne
pe un pat nestrâns care-ntârzie.
Peste satul încă adormit
și pe valea iazului cu stuf,
fumul dimineţii liniştit
se aşază moale ca un puf.
Şi prin vălul scânteierii roze
nu te poţi uita la răsărit;
e-acolo ceva nedefinit,
e cascada unei nebuloze.
II
Şi Dimineaţa,
stând încă în genunchi
cu fruntea-i albă ridicată-n zare,
ca pe gura unei amfore,
din soare,
toarnă din belşug lumină,
măn după mănunchi.
Şi Dimineaţa,
înseninându-şi, de răcoare, faţa,
cu părul ei de aur, despletit,
ridică amfora ei plină
tot mai sus, -
și-acum în picioare
pe zarea de la răsărit
toarnă mereu din soare
până ce moare,
cu faţa la apus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează