Azi am trezit în gândul meu trecutul
şi te-am găsit, nici nu ştiam de tine,
ca pe-un sălbatic fruct de mărăcine,
unde urzea-ntâmplări necunoscutul.
Scânceai abia – de milă sau de frică? –
în asprul gol aşa de greu uitată,
c-am tresărit hipnotic deodată
şi-am rupt lumina-n ochi ca o panglică.
Căzui ca-n vis pe-o urnă cu cenuşă,
din rătăciri întors şi din tăgadă,
când ai deschis la suflet largă uşă,
ai spart fereastra-n aer de livadă.
Loviră noi zefirii în petale,
de-au tremurat mirajele răsfrânte,
tăcerea veche sta să se prăvale,
cuvântul proaspăt jinduia să cânte.
Şi ai urcat din profunzimi surpate
şuvoaie calde viaţa care-a fost,
ca o albină aripi încărcate
cu bogăţia-ntregului ei rost.
Dar unde-a fost nădejdea mea cea mare
să cadă-nvinsă chiar de urma ta,
să-şi cearnă rămăşiţele pe zare,
în plasa tainei care te purta.
Acelaşi gând ce-mi drămuia lumina
a prevestit zadarul pentru noi,
stingând cu vrajbă timpul înapoi,
înnegurându-mi ziua ce-o să vină.
Iar tu de-acum vei fi rămas plecată
cu umbrele ce nu se mai arată.
1933
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează