Aici - de ce-ai spori neîmpăcarea asta?
e singurul tău prag spre mai departe;
păşeşte peste piatra lui cea aspră,
nu poticni în hărţuieli deşarte.
Păzea - doar numai tu eşti vinovat;
cu sarbăda întoarcere pe urmă,
vei mai găsi ca un tipar sub brumă
otava unui dor întârziat?
Nedespărţit, din inima ta doară
el şi-a luat chemarea şi căldura
şi-acea miroznă de pelin amară,
ce-ai cuibărit-o-n piept ca pe-o arsură.
Tu nu stropi acest ciudat pelin,
cu ape lipicioase şi cu tină,
ca să nu-l calce un picior strein,
mai bine-l rupe azi din rădăcină.
Nu-i nici un prag - e pasul tău cuprins
în mărginirea ta care nu iartă,
el îşi urmează ritmul neatins,
strivind această dragoste curată.
Dar ea, sortită vieţii, n-a pierit,
ci tot mai credincioasă se aprinde,
să-ţi lumineze drumul pe pământ
şi zbuciumul nătâng care-o ucide.
1956
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează