În largul cerc al oamenilor,
ne-am aplecat crispaţi mai spre pământ,
aici în crucea zilei…
Soare, soare,
cum arde strălucirea ta, cum doare,
pustiul sterp din cer şi din ogoare!
Ne curge dar de foc duşman lumina
şi depărtările de fum ne sânt
nădejde oarbă – prăpădul, hodina? –
împerecheate-n cel din urmă rând.
Mâinile ce le-am deprins pe sape
bat pământul ca pe-o fiară neagră:
ce-or să spargă?
ce-or să mai dezgroape?
Sug bulgării hapsâni din păpuşoi,
parcă-s gândaci fantastici de cărbune:
te-ai prăbuşi cu faţa în veştedele foi
ca-n părul răsfirat de mort…
Blestemul ţărănimii să răsune
pe înnegritul câmpurilor port –
năpăstuire tu, deşertăciune!
1934
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează