Coșmar cu o planetă de noroi - Adrian Păunescu

Cuvintele sunt pline de noroi,

cum sunt copitele de cai plugari,

nu mai ajunge sensul pân' la noi,

copiii adevărului sunt rari.

Pe-o parte-a lui, veacul e-o mortăciune,

prin flori lumina trecerii trecu,

nu e conştiinţă cea care nu spune

decât un da şi niciodată nu.

Nu-şi mai găsesc în viaţă nicio cale

cei ce lumina o privesc urât,

chiar dacă munţii par nămolul moale

purtat de porcii veacului pe rât.

Din steaguri unii şi-au făcut cămaşă,

iar din cămăşi şi-au făcut alţii steag,

sătulă e de sine stirpea laşă,

numai noroiul îi mai este drag.

Planeta e un cat pe care plouă,

și apa peste şanţuri a ieşit,

nămol e şi zăpadă, nămol afli şi-n rouă,

noroiul conjugat şi regăsit.

Că, din atâta dare înapoi

pe drumul laşităţii şi minciunii,

ce altceva mai pot râvni nebunii

decât noroi, când ei gândesc noroi?

Le fie deci, noroiul pur, le fie

singurul mod de a gândi şi-a fi,

dacă ei nasc sub norii de leşie

idei din ce în ce mai mici, mai gri.

O, dacă din atâta murdărie

și din acel multcrescător nămol,

măcar un pom real ar fi să-nvie

să nu rămână el, nămolul, gol.

Cuvintele sunt pline de noroi,

noroi pe ne-nţeleasa Monalisă,

el îi îmbracă azi pe sumbrii goi,

haină de protocol, culoare-nchisă.