Pitul
primăvara, prin frunziș,
din pământ, din iarbă verde
vine dragostea, furiș,
și te-adoarme, și te pierde
lanțu-ntinde
te cuprinde
focul gândului ți-aprinde...
De cu seară
până-n zori
arzi in pară
și nu mori!
Căci te-a încins
peste mijloc
ne văzut, un braț de foc,
și a prins
să te dezmierde
ochi cu genele răsfrânte
dulci, ascunși ca fructul murei...
Și gropița din bărbie
și din unghiurile gurii
te îmbie
la săruturi,
cum o floare cheamă fluturi,
din paharu-i să le dee
roua cerului s-o bee.
De acum mintea ți-i legată
de tulpina-i fermecată:
n-ai astâmpăr, n-ai nici somn
nu mai ești pe tine domn!
În zadar bați din picior:
ești legat, cătușa-i grea,
nu se pleacă așa ușor
când vrei tu, - ci când vrea ea!
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Pituliș
sub tomnatecul frunziș,
pe pustia cărărușă,
pleacă dragostea furiș,
și te lasă după ușă
numai scrum, numai cenușă.
Iar sub spuză a mai lăsat
o scânteie licărindă,
de s-o întoarce iar prin sat
și-o mai vrea, - să mi te-aprindă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează