Spuneau buneii că era un sărac
întors de pe drumuri acasă,
să fie mai bine de-un veac
de când a săpat el fântâna aceasta.
Nu l-am ştiut, dar parcă-l văd acum;
trei poşte-mprejur nici picătură de apă,
iar aicea, tăcând, de la vale de drum
un moşneag gârbovit sapă.
Zi după zi şi vechi săptămâni,
statornic strunindu-şi sârgul,
el n-a lepădat hârleţul din mâini
pân-n-a găsit apelor sfârcul.
A gătit-o bine, cu dragoste omul,
pe urmă nu se ştie ce-a făcut;
poate-au ştiut buneii,
dar şi ei s-au trecut,
a rămas numai fântâna lui Pahoma.
Multe s-au schimbat de atunci,
vremea cu oamenii trece,
colhoznici vin astăzi la munci
şi beau osteniţi din apa rece.
Vin şi maşini năzdrăvane
despre care nici n-a visat fântânarul,
cu pieptul aprins contenesc din goană
să prindă aice zăpas de răcoare.
Ar fi cu-nteres, câţi au fost călătorii
ce-au tras la hodină aici în fundac
şi-au plecat întăriţi în drumul lor spornic,
din fapta acelui moşneag sărac…
Ei nu-l mai cunosc nici din auzite,
dar vorbesc despre el omeneşte
ca despre dealul acesta cu grâie aurite,
ca despre ploaia de vară ce le rodeşte.
1956
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează