Dănțuiesc vâlvătăi peste grinduri și cad
cu amurgul în unda nistreană;
pe locul acesta ferit de la Vad
veneam noi cândva, Leonide Corneanu.
Un răgaz ce-l punea întâmplarea la cale,
lâng-un foc dăruit de pândarul Pricoche,
iar dincolo – Coşniţa inimii tale,
cu livezi daurite cât cuprind ochii.
Rămân de privesc târzielnic şi singur
în pojarul de la stingerea zilei,
te caut chemat de-o trăsnaie de tângă,
parc-aicea ar fi mai aproape de tine.
Din vraiştea anilor prăvăliţi în urmă,
te dezvăluie gândul care te ştie –
zăbovitor de ţărănite drumuri,
dornic de taifas şi om de omenie.
Prieteni de-ai tăi, colhozăni, câte unul,
se trag încoace bucuroşi de întâlnire;
focul cel simplu se vede că-i adună,
ca pe un deal din ţara amintirii.
Hai, spuneţi pătărănii cu frământări din lume,
cu vii pătimiri, cu strădanii întâmplate,
că prea mă sparie de la o vreme unii,
scornind niscaivale zurlii şi savante.
Tu ce-ai zice?
Lasă-i, zburde cum le iese,
că eu, de ce le-aş sta împotrivă?
Doar că mi-e drag focul acesta vesel,
aprins de o scăpărătoare primitivă.
Şi astfel te văd, grijuliu tovarăş,
scormonind cu gândurile în jăratec;
poate de aceea înturnatu-m-am iarăşi,
să dau bineţe căilor umblate.
Iată şi deprinderea, neprefăcută gazdă,
vine să-mi întindă mâini îmbietoare…
Mă descopăr primindu-mi din ele răgazul,
ca o pâine dospită, cu vin şi cu sare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează