Tu, din olimpul tău dispreţuit,
unde ajung doar aburii minciunii,
coboară-te pe holmurile lumii,
alăturea de plugul meu cel ruginit.
Tu ştii:
va creşte grâul, vor rodi copacii,
noi scormonim această chezăşie
dar spune un cuvânt de bărbăţie,
să-l poată crede oamenii, săracii.
O jale stearpă, mila ticăloasă
şi-un gând obez de cinste-ntunecată
le-ai cuibărit alăturea la masă
cu trândăvia ta versificată.
Ce poţi să faci tu?
Vremea cere doară,
iar tu eşti bardul care merge-n frunte,
cu stihuri încâlcite şi mărunte
tu minţi norodul nu întâia oară.
Norodul tău e la-nceput de eră,
el, ziditorul veşnic, va învinge;
tu nu jigni cu slova efemeră
nădejdea lui şi jertfa lui de sânge.
Ce poţi să faci tu?
Oare nu-i cuvântul
tot o eră grea, dar împlinită,
care-a fost cu mult amar zidită,
de pe când e omul şi pământul?…
Tu te numeşti ales la cârma lui –
ţi-ajunge suflet ca să te cutremuri?
Cum preţuieşti cuvântul care-l spui,
încredinţat de oameni şi de vremuri?
Iată aicea lângă tine-aproape,
sub olimpul tău, desfrâul morţii,
foametea cu biciurile sorţii
îţi goneşte neamul să-l îngroape.
Ce poţi tu?
Dar tot ce poţi tu face,
din răsputeri şi pân-peste putinţă,
aduci tu azi nelimitat încoace,
cu îndrăzneală şi cu suferinţă?
Ai ars aici de foame şi de sete,
alături de copiii care strigă,
când caută prin amintiri deşerte
un codru mucezit de mămăligă?
Peste olimpul tău dispreţuit
fantastici nouri împletesc cunună,
iar tu rămâi în jilţ prea liniştit,
versificând trădarea şi minciuna!
1947
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează