Primăvara - Andrei Lupan

 

– Iacă şi satul meu, a zis el, 

ciocănind din clanţ 

şi îndemnând aripile cu sârg, -

voi face-ntâi popas la margine în şanţ, 

apoi m-oi duce să-mi înjgheb cuibarul. 

Aşa a zis în limba lui un cocostârc, 

când a ajuns drept satul lui Ion Plugaru. 

El a vâslit - he, he - cu gâtu-ntins 

de peste nouă mări şi nouă ţări 

spre locul cu pricina, dinadins, 

cum îl trăgea din vremi de necuprins 

nărav adânc prin mii de primăveri. 

Tot neamul lor tărcat, cu pliscul de ţăpuşă, 

s-au înnădit pe-aici şi le-a plăcut 

să vadă case cu hogeag de lut 

şi cu chenarul zugrăvit la uşă. 

Şi chiar de la-nceput au hotărât 

s-aleagă loc pentru cuibarul lor 

pe vârful casei drept lângă hogeag, 

că nu plăteau pe el nici un pitac, 

şi de-ai fi vrut, de-o vorbă, 

să-ţi treacă de urât, 

puteai să stai cât vrei într-un picior. 

Apoi, tăman, buneii lui Ion 

clădise satul lângă stuhării 

c-un milion de broaşte-ntr-un cotlon. 

Iar broaştele, de bună seamă ştii, 

că s-au iscat şi s-au plodit în smârc 

să fie hrană pentru cocostârc. 

Şi vrasăzică aşa s-a întâmplat: 

războiul a lovit peste plugari 

şi pasărea, venind de la vânat, 

văzu din depărtare un pojar 

care-nghiţea şi casă şi cuibar… 

Ion s-a ridicat şi dus a fost. 

Iar pasărea de-atuncea, cine ştie 

cât a zburat prin spaime şi urgie 

fără cuibar şi fără adăpost… 

Numai în sânge i-a rămas de-atunci 

şi-n gânduri, ca un nod nedezlegat, 

puterea unei straşnice porunci 

să zboare primăvara asta-ncoace… 

Şi iată-l că scoboară din văzduh lângă sat 

şi ascultă lung: e pace ori nu-i pace? 

Apoi mai face două sărituri 

şi se ridică fâlfâind din greu, 

să treacă-n rotocol privind la satul său 

şi să aleagă poate o muche de şopron, 

la fel cu casa arsă-a lui Ion, 

unde să-şi dreagă cuib din uscături. 

Dar tare s-a mirat, când s-a uitat pieziş 

şi-a cunoscut în bătătura veche 

o casă nouă cu acoperiş, 

pe care porăia c-un ciocănaş în mâini 

parc-un Ion oleacă mai bătrân 

şi c-o pilotcă pusă pe-o ureche. 

El capul şi aripile-amândouă 

şi le-a întins mai mult şi s-a lăsat plutind 

înspre ţăranul cela robotind, 

parc-ar fi vrut să-i spună bunăoară: 

“Bine te-am găsit la casă nouă!” 

Iar celălalt, când l-a văzut cum zboară, 

i-a înţeles credinţa lui adâncă 

şi luminat de jele i-a grăit: 

– Mă ierţi că nu-i chiar totul gata încă, 

dar mâine voi sfârşi numaidecât 

şi-atunci, poftim, c-oi da şi-un aldămaş, 

să-mi fii la casă nouă chiriaş. 

1946