I
Malura hămesită, herghelia
chelește câmpul.
Stropii mari de ploaie
se uită fiecare-ntr-un ochi galben.
Sunt vite de povară: cai cu crupă
de-mpărăteasă asudată, iepe
ce-și poartă mânjii agătați de uger,
și murgi râiosi cu coada ca sacâzul
și smirnă în urechi, nețeselate
fantome care ronțăie insecte,
și armăsari cu mădularul vânăt,
și gloabe mohorâte cu stigmatul
stăpânului în răni de spinz, și alții
ce fornăie simțindu-și steaua-n frunte
ca pe un ham dumnezeiesc, mârțoage
ce-au răsturnat cândva nuntașii-n colburi,
și cai de fum - iscoade ale nopții,
și bidivii cu smoc de iarbă-n gură
ce-si nalță capul ascultând un tropot
pe sus, și alții care luminează
câmpiile cu rânjete de pustnici.
Din când în când, cu coada înfoiată
o iapă n-are-astâmpăr armăsarul
deasupra ei o apără de ploaie,
și traznetul e lung, și herghelia
își adâncește chisita-n imală.
Sub burți se-adapostesc ca diademe
de bube roiurile verzi de muște.
II
De câte nopți și zile stau în ploaie?
Caii cei tineri, care nu știu încă să doarmă
de-a-mpicioarelea, se-mburdă împunși în foaie de bureți.
Mirosul de balegă înnebunește norii.
Albastre grindini joacă țanțoroiul
pe șanțul ros de hamuri al spinării,
și-n jurul fiecărui trup e altul
un fel de corp astral - se umflă, crește,
și spumegă, și fumegă, de parcă
pe mii de șei o oaste translucidă
încalecă de-odată, parcă sporii
unor ciuperci ațoase și livide
s-ar pregăti să cucerească pusta.
III
Și iată - amintindu-și în lumină
de fulgere un drum - pornește-n salturi
întreaga stavă: hoarda neagră suptă
de limbul unor stele de mocirlă,
cutreier nălucind de cozi și coame
și ugere cu lapte-aprins, urgie
tropotitoare-amușinând turbată
galopul nevăzut, pășunea crudă
a unui rai pierdut roind de muște
cum se naște-acum din nări, nechezuri
rostogolesc pe boltă bolovanii
de tunete, pupila-i biciuită
de putrede-arătări și cucuruzuri,
din pilnii de urechi sar brotaceii
și curg în iarbă ca o sare verde.
Și iată - sufocați de fugă, mânjii
fatați mereu sint iarăși trași în burtă,
din urme de copite ca din vulve
irump rănite ciocârlii și triburi
de lobode și seminții de ierburi
se simt de-odată parcă-mpuținate,
mireasma țării, acră, se lățește
peste fruntarii, noaptea-i uzurpată.
Iar ce rămâne îndărăt e numai o prevesteală
zdrentuită, giulgiul pământului în somn de sânziene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează